Toate animalele...

Ia uite!



Uitati informatii despre animale.Adica de pe wikipedia.




Veveriţa este un mamifer rozător de talie mică, cu blană roşcată ori neagră pe spate şi albă pe piept, cu coadă lungă şi stufoasă.

Până acum s-au identificat peste 300 de specii de veveriţe. Cea mai cunoscută şi numeroasă populaţie o reprezintă veveriţele gri, care se întâlnesc pe aproape întreaga suprafaţă a emisferei nordice (Europa, nordul Asiei, Orientul Îndepărtat şi Japonia).
Cuprins
[ascunde]

* 1 Subspecii
* 2 Mod de trai
* 3 Galerie foto
* 4 Legături externe

[modifică] Subspecii

Cea mai răspândită specie, veveriţa gri, este de o lungime de 30-40 de centimetri (inclusiv coada). Cântăreşte aproximativ o jumătate de kilogram. Principala hrană a veveriţei constă în: alune, nuci, seminţe, sâmburi şi fructe de pădure. Traieşte aproximativ 6 ani.

Veveriţa roşcată (Sciurus vulgaris), are în jur de 20 - 25 de centimetri. Blana veveriţei roşcate este in nuanţe de la cărămiziu la negru-roşcat, burta este albă şi are o coada lungă. Această specie de veveriţă se găseşte şi în România. Hrana principală este alcătuită din seminţe şi conuri de pin sau de brad.

Veveriţa dungată (Tamias striatus), trăieşte în America de Nord.

Cea mai mică specie de veveriţă cunoscută trăieşte în sud-estul Nigeriei, în Camerun şi Gabon. Are o lungime de aproximativ 7 centimetri.

Ratufa (Ratufa indica), este cea mai mare specie de veveriţă cunoscută. Corpul şi coada împreună ajung până la 90 de centimetri. Aceste veveriţe uriaşe trăiesc în sud-estul Asiei şi în câteva zone din Nepal.

[modifică] Mod de trai

Veveriţele nu trăiesc în grupuri, fiind animale singuratice. Numai în perioada împerecherii se apropie unul de altul. Puii de veveriţă se nasc golaşi şi orbi, având greutate între 30 şi 50 de grame fiecare.

[modifică] Galerie foto

Veveriţă roşcată în Cimitirul catolic Bucureşti


Veveriţă roşcată
în parcul din Deva


Veveriţă albă


Veveriţă neagră

Veveriţă dungată

[modifică] Legături externe

* Veveriţele pe site-ul Lumea copiilor.

Adus de la http://ro.wikipedia.org/wiki/Veveri%C5%A3%C4%83
Categorie: Sciuridae





Uite informatii despre lupul cenusiu.


Acest articol se referă la Lupul cenuşiu. Pentru alte sensuri vedeţi Lup (dezambiguizare).
Lupul cenuşiu
Stare de conservare: Risc scăzut (lc)
Lupul cenuşiu
Lupul cenuşiu
Clasificare ştiinţifică
Regn: Animalia
Încrengătură: Chordata
Clasă: Mammalia
Ordin: Carnivora
Familie: Canidae
Gen: Canis
Specie: C. lupus
Nume binomial
Canis lupus
Linnaeus, 1758
Distribuţia Lup cenuşiu

Distribuţia Lup cenuşiu

Lupul, a cărui denumire ştiinţifică este Canis lupus, (Linne, 1821), este inclus din punct de vedere sistematic în familia Canidae (Canide), alături de câine, vulpe, şacal şi enot.

Lupul, deşi nu este nici pe departe cel mai mare sau mai puternic dintre carnivorele europene, s-a impus încă din cele mai vechi timpuri. El a fost primit ca simbol de daci, de licaoni şi de alte popoare antice, chiar şi romanii avându-l ca semn al începuturilor lor (legenda lupoaicei ce i-a hrănit pe Romulus şi Remus).

Este un animal robust şi suplu, lung de până la aprox. 1,5 m, la care se adaugă o coadă de până la cca 0,8 m. Greutatea este variabilă, de obicei între 30 şi 50 kg, dar depăşind în unele cazuri 70 kg.

Blana este de o culoare brun-cenuşie cu variaţii multiple. Ea se compune, de fapt, din două rânduri de peri: unul foarte des, lânos, lângă piele, de culoare gălbui-cenuşie şi un al doilea, mai lung, numit spic, având vârful negru. Năpârlind în general toamna în zonele temperate, lupul are o "haină" de vară, mai închisă, şi alta de iarnă, mai deschisă.

Lupul este un animal digitigrad, călcând pe periniţele degetelor şi având unghii neretractile - spre deosebire de râs - astfel încât acestea se văd clar în urmele lăsate pe pământ moale sau pe zăpadă.

Alimentaţia şi dentiţia sunt tipice pentru un carnivor. Deşi la nevoie este şi omnivor, putând supravieţui şi cu fructe sau alte vegetale - consumând chiar şi scoarţă de copac -, lupul preferă totuşi carnea. El se comportă atât ca vânător cât şi ca necrofag, fiind un important factor în păstrarea echilibrului natural. Acolo unde lupii au fost exterminaţi, indiferent de motive, a avut loc o prăbuşire a echilibrului ecologic. Acest lucru a făcut necesară reintroducerea sa în multe din ţările care îl eliminaseră. Lupul mănâncă aproape orice fel de vietate, de la broaşte şi larve, iepuri, pârşi şi alte animale mici, la mistreţ, cerb, măgar domestic sau colun, saigale, boi şi chiar urşi.

Împerecherea are loc în lunile februarie-martie, după care lupul rămâne cu lupoaica, pentru a creşte puii împreună. După aceea, lupii, inclusiv căţelandrii, se adună în haite, care, mai ales în iernile grele, se pot asocia între ele. După o gestaţie de 62-63 zile, lupoaica fată 4-6 pui, orbi cca. 2 săptămâni, alăptaţi vreme de 6 săptămâni.

Performanţele fizice ale lupilor sunt cel puţin impresionante. În căutarea hranei ei pot parcurge peste 100 km într-o singură noapte. Viteza de alergare a lupului poate depăşi 60km/oră. Simţurile sale sunt extraordinare. Nu doar mirosul este deosebit de fin, dar şi auzul şi văzul, lupul putând vâna foarte bine atât noaptea - timpul său preferat de vânătoare - cât şi ziua sau în perioadele de amurg şi dimineaţă. Are o mare rezistenţă la durere şi un mare curaj în luptă. Dar, mai mult decât performanţele fizice, lupul are şi o inteligenţă deosebită. La vânătoare foloseşte felurite tactici, de la strategia de învăluire pe flancuri a prăzii la mânarea treptată către zone închise. De multe ori izbuteşte să observe şi să ocolească capcanele puse pentru el. Laponii spun că "ursul are minte cât un om şi putere cât şapte, iar lupul are putere cât un om şi minte cât şapte".

Are nevoie de un teritoriu întins, de cca. 2400-2500 ha, de zece ori mai mult decât, de pildă, un urs.

La români există o veche tradiţie în ceea ce priveşte lupul, privit cu teamă şi admiraţie. În unele zone, ca de pildă în Ţinutul momârlanilor, se păstrează încă tradiţiile dacice ale legăturii cu lupul. Cei care se îngrijesc de lupi sunt sub protecţia Sfântului Andrei şi, chiar dacă la bătrâneţe trupul lor este plin de cicatrici de la muşcăturile prea tari ale unor căţelandri sau lupi, nu se cunoaşte nici un caz în care să fi fost sfâşiaţi ori mâncaţi de aceste animale. Aceşti oameni au fost una din cele două surse ale legendelor despre omul-lup sau licantropi.

Deşi circulă nenumărate legende despre oameni mâncaţi de lupi, nu se cunoaşte nici un caz concret în care un adult să fi fost atacat şi mâncat de lupi. Deşi s-au înregistrat cazuri de urmărire şi schiţare a atacului, acesta nu a fost niciodată finalizat. Se cunosc însă cazuri în care lupii, iarna, în teritoriul lor, au încercat să mănânce sau au mâncat trupurile celor îngheţaţi. Alte atacuri înregistrate sunt ale câte unui lup bolnav de turbare.

În România, lupul, vânat frenetic în vremea lui Ceauşescu, nu mai prezintă un areal continuu, nenumărate goluri fiind create de vânarea necontrolată. În mod natural lupul se găseşte în România în Delta Dunării, în golul alpin, prezentând o mare amplitudine ecologică, datorată inteligenţei sale deosebite, aşa cum se întâmplă şi în cazul corbului.

[modifică] Galerie de imagini







Uite informatii despre lupul cenusiu.


Acest articol se referă la Lupul cenuşiu. Pentru alte sensuri vedeţi Lup (dezambiguizare).
Lupul cenuşiu
Stare de conservare: Risc scăzut (lc)
Lupul cenuşiu
Lupul cenuşiu
Clasificare ştiinţifică
Regn: Animalia
Încrengătură: Chordata
Clasă: Mammalia
Ordin: Carnivora
Familie: Canidae
Gen: Canis
Specie: C. lupus
Nume binomial
Canis lupus
Linnaeus, 1758
Distribuţia Lup cenuşiu

Distribuţia Lup cenuşiu

Lupul, a cărui denumire ştiinţifică este Canis lupus, (Linne, 1821), este inclus din punct de vedere sistematic în familia Canidae (Canide), alături de câine, vulpe, şacal şi enot.

Lupul, deşi nu este nici pe departe cel mai mare sau mai puternic dintre carnivorele europene, s-a impus încă din cele mai vechi timpuri. El a fost primit ca simbol de daci, de licaoni şi de alte popoare antice, chiar şi romanii avându-l ca semn al începuturilor lor (legenda lupoaicei ce i-a hrănit pe Romulus şi Remus).

Este un animal robust şi suplu, lung de până la aprox. 1,5 m, la care se adaugă o coadă de până la cca 0,8 m. Greutatea este variabilă, de obicei între 30 şi 50 kg, dar depăşind în unele cazuri 70 kg.

Blana este de o culoare brun-cenuşie cu variaţii multiple. Ea se compune, de fapt, din două rânduri de peri: unul foarte des, lânos, lângă piele, de culoare gălbui-cenuşie şi un al doilea, mai lung, numit spic, având vârful negru. Năpârlind în general toamna în zonele temperate, lupul are o "haină" de vară, mai închisă, şi alta de iarnă, mai deschisă.

Lupul este un animal digitigrad, călcând pe periniţele degetelor şi având unghii neretractile - spre deosebire de râs - astfel încât acestea se văd clar în urmele lăsate pe pământ moale sau pe zăpadă.

Alimentaţia şi dentiţia sunt tipice pentru un carnivor. Deşi la nevoie este şi omnivor, putând supravieţui şi cu fructe sau alte vegetale - consumând chiar şi scoarţă de copac -, lupul preferă totuşi carnea. El se comportă atât ca vânător cât şi ca necrofag, fiind un important factor în păstrarea echilibrului natural. Acolo unde lupii au fost exterminaţi, indiferent de motive, a avut loc o prăbuşire a echilibrului ecologic. Acest lucru a făcut necesară reintroducerea sa în multe din ţările care îl eliminaseră. Lupul mănâncă aproape orice fel de vietate, de la broaşte şi larve, iepuri, pârşi şi alte animale mici, la mistreţ, cerb, măgar domestic sau colun, saigale, boi şi chiar urşi.

Împerecherea are loc în lunile februarie-martie, după care lupul rămâne cu lupoaica, pentru a creşte puii împreună. După aceea, lupii, inclusiv căţelandrii, se adună în haite, care, mai ales în iernile grele, se pot asocia între ele. După o gestaţie de 62-63 zile, lupoaica fată 4-6 pui, orbi cca. 2 săptămâni, alăptaţi vreme de 6 săptămâni.

Performanţele fizice ale lupilor sunt cel puţin impresionante. În căutarea hranei ei pot parcurge peste 100 km într-o singură noapte. Viteza de alergare a lupului poate depăşi 60km/oră. Simţurile sale sunt extraordinare. Nu doar mirosul este deosebit de fin, dar şi auzul şi văzul, lupul putând vâna foarte bine atât noaptea - timpul său preferat de vânătoare - cât şi ziua sau în perioadele de amurg şi dimineaţă. Are o mare rezistenţă la durere şi un mare curaj în luptă. Dar, mai mult decât performanţele fizice, lupul are şi o inteligenţă deosebită. La vânătoare foloseşte felurite tactici, de la strategia de învăluire pe flancuri a prăzii la mânarea treptată către zone închise. De multe ori izbuteşte să observe şi să ocolească capcanele puse pentru el. Laponii spun că "ursul are minte cât un om şi putere cât şapte, iar lupul are putere cât un om şi minte cât şapte".

Are nevoie de un teritoriu întins, de cca. 2400-2500 ha, de zece ori mai mult decât, de pildă, un urs.

La români există o veche tradiţie în ceea ce priveşte lupul, privit cu teamă şi admiraţie. În unele zone, ca de pildă în Ţinutul momârlanilor, se păstrează încă tradiţiile dacice ale legăturii cu lupul. Cei care se îngrijesc de lupi sunt sub protecţia Sfântului Andrei şi, chiar dacă la bătrâneţe trupul lor este plin de cicatrici de la muşcăturile prea tari ale unor căţelandri sau lupi, nu se cunoaşte nici un caz în care să fi fost sfâşiaţi ori mâncaţi de aceste animale. Aceşti oameni au fost una din cele două surse ale legendelor despre omul-lup sau licantropi.

Deşi circulă nenumărate legende despre oameni mâncaţi de lupi, nu se cunoaşte nici un caz concret în care un adult să fi fost atacat şi mâncat de lupi. Deşi s-au înregistrat cazuri de urmărire şi schiţare a atacului, acesta nu a fost niciodată finalizat. Se cunosc însă cazuri în care lupii, iarna, în teritoriul lor, au încercat să mănânce sau au mâncat trupurile celor îngheţaţi. Alte atacuri înregistrate sunt ale câte unui lup bolnav de turbare.

În România, lupul, vânat frenetic în vremea lui Ceauşescu, nu mai prezintă un areal continuu, nenumărate goluri fiind create de vânarea necontrolată. În mod natural lupul se găseşte în România în Delta Dunării, în golul alpin, prezentând o mare amplitudine ecologică, datorată inteligenţei sale deosebite, aşa cum se întâmplă şi în cazul corbului.

[modifică] Galerie de imagini

Uite informatii despre lupul cenusiu.


Acest articol se referă la Lupul cenuşiu. Pentru alte sensuri vedeţi Lup (dezambiguizare).
Lupul cenuşiu
Stare de conservare: Risc scăzut (lc)
Lupul cenuşiu
Lupul cenuşiu
Clasificare ştiinţifică
Regn: Animalia
Încrengătură: Chordata
Clasă: Mammalia
Ordin: Carnivora
Familie: Canidae
Gen: Canis
Specie: C. lupus
Nume binomial
Canis lupus
Linnaeus, 1758
Distribuţia Lup cenuşiu

Distribuţia Lup cenuşiu

Lupul, a cărui denumire ştiinţifică este Canis lupus, (Linne, 1821), este inclus din punct de vedere sistematic în familia Canidae (Canide), alături de câine, vulpe, şacal şi enot.

Lupul, deşi nu este nici pe departe cel mai mare sau mai puternic dintre carnivorele europene, s-a impus încă din cele mai vechi timpuri. El a fost primit ca simbol de daci, de licaoni şi de alte popoare antice, chiar şi romanii avându-l ca semn al începuturilor lor (legenda lupoaicei ce i-a hrănit pe Romulus şi Remus).

Este un animal robust şi suplu, lung de până la aprox. 1,5 m, la care se adaugă o coadă de până la cca 0,8 m. Greutatea este variabilă, de obicei între 30 şi 50 kg, dar depăşind în unele cazuri 70 kg.

Blana este de o culoare brun-cenuşie cu variaţii multiple. Ea se compune, de fapt, din două rânduri de peri: unul foarte des, lânos, lângă piele, de culoare gălbui-cenuşie şi un al doilea, mai lung, numit spic, având vârful negru. Năpârlind în general toamna în zonele temperate, lupul are o "haină" de vară, mai închisă, şi alta de iarnă, mai deschisă.

Lupul este un animal digitigrad, călcând pe periniţele degetelor şi având unghii neretractile - spre deosebire de râs - astfel încât acestea se văd clar în urmele lăsate pe pământ moale sau pe zăpadă.

Alimentaţia şi dentiţia sunt tipice pentru un carnivor. Deşi la nevoie este şi omnivor, putând supravieţui şi cu fructe sau alte vegetale - consumând chiar şi scoarţă de copac -, lupul preferă totuşi carnea. El se comportă atât ca vânător cât şi ca necrofag, fiind un important factor în păstrarea echilibrului natural. Acolo unde lupii au fost exterminaţi, indiferent de motive, a avut loc o prăbuşire a echilibrului ecologic. Acest lucru a făcut necesară reintroducerea sa în multe din ţările care îl eliminaseră. Lupul mănâncă aproape orice fel de vietate, de la broaşte şi larve, iepuri, pârşi şi alte animale mici, la mistreţ, cerb, măgar domestic sau colun, saigale, boi şi chiar urşi.

Împerecherea are loc în lunile februarie-martie, după care lupul rămâne cu lupoaica, pentru a creşte puii împreună. După aceea, lupii, inclusiv căţelandrii, se adună în haite, care, mai ales în iernile grele, se pot asocia între ele. După o gestaţie de 62-63 zile, lupoaica fată 4-6 pui, orbi cca. 2 săptămâni, alăptaţi vreme de 6 săptămâni.

Performanţele fizice ale lupilor sunt cel puţin impresionante. În căutarea hranei ei pot parcurge peste 100 km într-o singură noapte. Viteza de alergare a lupului poate depăşi 60km/oră. Simţurile sale sunt extraordinare. Nu doar mirosul este deosebit de fin, dar şi auzul şi văzul, lupul putând vâna foarte bine atât noaptea - timpul său preferat de vânătoare - cât şi ziua sau în perioadele de amurg şi dimineaţă. Are o mare rezistenţă la durere şi un mare curaj în luptă. Dar, mai mult decât performanţele fizice, lupul are şi o inteligenţă deosebită. La vânătoare foloseşte felurite tactici, de la strategia de învăluire pe flancuri a prăzii la mânarea treptată către zone închise. De multe ori izbuteşte să observe şi să ocolească capcanele puse pentru el. Laponii spun că "ursul are minte cât un om şi putere cât şapte, iar lupul are putere cât un om şi minte cât şapte".

Are nevoie de un teritoriu întins, de cca. 2400-2500 ha, de zece ori mai mult decât, de pildă, un urs.

La români există o veche tradiţie în ceea ce priveşte lupul, privit cu teamă şi admiraţie. În unele zone, ca de pildă în Ţinutul momârlanilor, se păstrează încă tradiţiile dacice ale legăturii cu lupul. Cei care se îngrijesc de lupi sunt sub protecţia Sfântului Andrei şi, chiar dacă la bătrâneţe trupul lor este plin de cicatrici de la muşcăturile prea tari ale unor căţelandri sau lupi, nu se cunoaşte nici un caz în care să fi fost sfâşiaţi ori mâncaţi de aceste animale. Aceşti oameni au fost una din cele două surse ale legendelor despre omul-lup sau licantropi.

Deşi circulă nenumărate legende despre oameni mâncaţi de lupi, nu se cunoaşte nici un caz concret în care un adult să fi fost atacat şi mâncat de lupi. Deşi s-au înregistrat cazuri de urmărire şi schiţare a atacului, acesta nu a fost niciodată finalizat. Se cunosc însă cazuri în care lupii, iarna, în teritoriul lor, au încercat să mănânce sau au mâncat trupurile celor îngheţaţi. Alte atacuri înregistrate sunt ale câte unui lup bolnav de turbare.

În România, lupul, vânat frenetic în vremea lui Ceauşescu, nu mai prezintă un areal continuu, nenumărate goluri fiind create de vânarea necontrolată. În mod natural lupul se găseşte în România în Delta Dunării, în golul alpin, prezentând o mare amplitudine ecologică, datorată inteligenţei sale deosebite, aşa cum se întâmplă şi în cazul corbului.

[modifică] Galerie de imagini








Adus de la http://ro.wikipedia.org/wiki/Lup_cenu%C5%9Fiu
Categorii: Specii neameninţate | Canidae | Lupi

Uite de primate:




Primatele sunt cele mai dezvoltate mamifere (din latinescul "prima"-primul). Diupă Feider et al., 1976 formeză un ordin al infraclasei Eutheria. Ele sunt mamifere plantigrade şi cu degetul mare opozabil. Primatele au la toate membrele câte cinci degete şi aproape toate primatele au coadă. Creierul este foarte dezvoltat. Aproape toate primatele trăiesc la tropice şi subtropice, în păduri. Ele se împart în primate inferioare şi primate superioare. Omul, de asemenea, este o primată.
Cuprins
[ascunde]

* 1 Clasificare şi evoluţie
o 1.1 Clasificare
+ 1.1.1 Familii de primate existente
+ 1.1.2 Câteva primate preistorice

[modifică] Clasificare şi evoluţie

[modifică] Clasificare

[modifică] Familii de primate existente

* ORDIN PRIMATES
o Subordin Strepsirrhini:
+ Infraordin Lemuriformes
# Suprafamilia Cheirogaleoidea
* Familia Cheirogaleidae: lemuri pitici şi lemuri-şoarece
# Suprafamilia Lemuroidea
* Familia Lemuridae: lemuri
* Familia Lepilemuridae:
* Familia Indriidae:
+ Infraordin Chiromyiformes
# Familia Daubentoniidae: Aye-aye
+ Infraordin Lorisiformes
# Familia Lorisidae:
# Familia Galagidae: galago
o Subordin Haplorrhini: tarsieri, maimuţe
+ Infraordin Tarsiiformes
# Familia Tarsiidae: tarsieri
+ Infraordin Simiiformes
# Parvordin Platyrrhini: Maimuţe din Lumea Nouă
* Familia Cebidae: marmosete, tamarini, capucini şi maimuţe veveriţă
* Familia Aotidae: maimuţe de noapte, maimuţe bufniţă, douroucoulis
* Familia Pitheciidae: titi, saki şi uakari
* Familia Atelidae: maimuţe urlătoare, păianjen şi lânoase
# Parvordin Catarrhini
* Suprafamilia Cercopithecoidea
o Familia Cercopithecidae: Maimuţe din Lumea Veche
* Suprafamilia Hominoidea
o Familia Hylobatidae: giboni
o Familia Hominidae: oameni şi alte maimuţe mari

[modifică] Câteva primate preistorice

* Adapis, o adapidă
* Australopithecus, un animal umanoid
* Branisella boliviana, o maimuţă din Lumea Nouă
* Dryopithecus, o mamimuţă timpurie
* Eosimias, un catarin timpuriu
* Sahelanthropus tchadensis, un posibil strămoş al omului
* Aegyptopithecus zeuxis, un haplorin timpuriu
* Pliopithecus, strămoş al gibonilor
* Gigantopithecus, cea mai mare maimuţă
* Godinotia, o adapidă
* Megaladapis, un lemur uriaş
* Notharctus, o adapidă
* Plesiopithecus teras, o rudă a galago şi loris
* Protopithecus brasiliensis, o maimuţă uriaşă din Lumea Nouă
* Sivapithecus, o maimuţă timpurie
* Tielhardina, cei mai timpurii haplorini
* Victoriapithecus, o maimuţă timpurie din Lumea Veche
* Pierolapithecus catalaunicus, un posibil strămoş al maimuţelor mari

Uite pisica salbatica:


Pisica sălbatică (Felis silvestris), numită şi mâţă sălbatică, mârtan sălbatic sau cotoc sălbatic, este o felină mică, nativă Europei, părţii vestice a Asiei şi Africii. Specia este carnivoră şi se hrăneşte cu mamifere mici, pasări şi alte animale de mărime asemănatoare. Se disting câteva subspecii răspândite în regiuni diferite. Uneori, pisica de casă (Felis silvestris catus) este şi ea inclusă.

În ambianţa sa nativă, pisica sălbatică poate să se obşinuiască uşor cu arii de râspandire diverse: savană, stepă şi pădure. În ciuda faptului că neamuri domesticate reprezintă marea diversitate de chip şi de culoare, indivizii sălbatici sunt cenuşii sau bruni şi au dungi negre. Pot să ajungă 45-80 cm de lungime, coada de 25-40 cm şi pondere de 3-8 kg. Subspecii africane în general sunt mai mici şi au culori mai deschise.

Pisica sălbatică a fost, datorită aspectului şi dimensiunilor ei, mai puţin râvnită şi vânată decât râsul. Ca urmare, astăzi se întâlneşte din Delta Dunării până în munţi, pe teritorii mult mai largi decât râsul. Ea preferă pădurile liniştite, cât mai întinse, cu mulţi arbori bătrâni şi/sau hăţişuri.

Ca şi râsul, este un animal singuratic, dar în perioada împerecherii poate fi întâlnită şi în grupuri. Pisica sălbatică se împerechează în februarie-martie, iar după o gestaţie de circa 70 zile, femela naşte 2-4 pui. Aceştia sunt orbi timp de 10-12 zile. După numai o lună, puii sunt capabili să îşi urmeze mama la vânătoare. De la aproximativ 3 luni pot vâna singuri. O caracteristică a împerecherii la pisica sălbatică este glanda perianală, de secreţie externă, ce secretă un lichid cu miros de valeriană, folosit pentru marcarea teritoriului, dar şi pentru atragerea partenerului. După unele ipoteze mirosul acesta provoacă reacţia de vânare necontrolată din partea râsului.

Cele mai dezvoltate simţuri sunt auzul şi mirosul. Ca animal nocturn şi de amurg, are ochii bine adaptaţi la văzul de noapte, dar departe de performanţele râsului. Tacticile de vânătoare sunt asemănătoare cu ale pisicii de casă. Dacă este nevoită, poate înota, dar în general evită apa.

Nu urmăreşte niciodată prada care îi scapă.

[modifică] Subspecii

Subspecii africane:

Felis silvestris brockmani (Africa de Est)
Felis silvestris cafra (Africa de Sud)
Felis silvestris foxi (Africa de Vest)
Felis silvestris griselda (Africa Centrală)
Felis silvestris lybica (Africa de Nord)
Felis silvestris ocreata (Africa central-estică)
Felis silvestris pyrrhus (Africa central-vestică)

Subspecii asiatice:

Felis silvestris caudata (Zona Mării Caspice)
Felis silvestris ornata Pisica indiană de deşert (din India până în Iran)
Felis silvestris shawiana (China şi Mongolia)

Subspecii europene:

Felis silvestris cretensis Pisica sălbatică cretană (Creta) (dispărută, deşi s-au raportat apariţii).
Felis silvestris caucasia Pisica sălbatică caucaziană (Munţii Caucazieni şi Turcia)
Felis silvestris grampia Pisica sălbatică scoţiană (Nordul Scoţiei)
Felis silvestris jordansi Pisica sălbatică balearică (Insulele Baleare)
Felis silvestris reyi Pisica sălbatică corsicană (Corsica)
Felis silvestris sarda Pisicile sălbatice sardianiană şi siciliană (Sardinia şi Sicilia)
Felis silvestris silvestris Pisica sălbatică europeană (Europa)
Felis silvestris tartessia Pisica sălbatică sud-spaniolă (Peninsula Iberică)

Uite informatii cu porcul de branza:




Porc de Bazna
De la Wikipedia, enciclopedia liberă
Salt la: Navigare, căutare

Porcul de Bazna este o rasă de porc românească.
Cuprins
[ascunde]

* 1 Originea şi modul de formare
* 2 Aria de răspândire
* 3 Însuşiri morfo-productive
* 4 Importanţa economică şi perspective de dezvoltare
* 5 Vezi şi
* 6 Bibliografie:

[modifică] Originea şi modul de formare

S-a format în urma unor încrucişări nedirijate între scroafe de rasă Mangaliţa şi vieri de rasă Berk, începând din anul 1872, în localitatea Bazna, dinTransilvania, utilizându-se şi consangvinitatea. Produşii rezultaţi, având însuşiri productive superioare rasei Mangaliţa, au fost apreciaţi de crescători, astfel că populaţia hibridă s-a răspândit în scurt timp în jurul oraşelor Mediaş, Sighişoara, Sibiu şi Făgăraş, datorită precocităţii şi prolificităţii superioare faţă de rasa maternă, locală.

În anul 1885 şi apoi după anul 1900 s-au făcut importuri de reproducători Berk din Anglia, care au fost utilizaţi în scopul ameliorării şi omogenizării rasei Bazna, în curs de formare şi consolidare. Au mai fost utilizate episodic, pentru infuzie, rasele Yorkshire şi Sattelschwein. În ultimii 30 de ani s-a ameliorat prin utilizarea rasei Wessex.

Rasa Bazna a fost recunoscută oficial ca rasă de sine stătătoare în anul 1948, după care s-au înfiinţat câteva nuclee de selecţie.

[modifică] Aria de răspândire

La scurt timp după formare, porcinele Bazna s-au răspândit în jurul oraşelor Mediaş, Sibiu şi Făgăraş, având calităţi superioare raselor Mangaliţa şi Stocli; după cel de-al doilea război mondial rasa Bazna s-a răspândit, ca şi rasa de porci Negru de Strei, şi în alte zone din Transilvania (judeţele Cluj, Alba, Hunedoara, Mureş, Harghita şi altele), cu precădere în zonele de deal şi munte, precum şi în Banat, odată cu unele mişcări ale populaţiei în această zonă.

[modifică] Însuşiri morfo-productive

Parametri zoometrici la animalele adulte
(Farkaş, 1983; Gligor, 1969)
Înălţimea la greabăn 74-78 cm
Lungimea corpului cca. 140 cm
Perimetrul fluierului 18-20 cm
Greutatea corporală:
- Scroafe
- Vieri
160-180 kg
180-220 kg

Porcinele din rasa Bazna sunt de talie mijlocie şi au conformaţia corporală caracteristică tipului morfo-productiv mixt. Capul este potrivit de mare, cu profilul uşor concav. Urechile sunt mijlocii purtate înainte şi lateral sau orizontal. Gâtul este scurt, larg şi adânc, bine legat de cap şi trunchi. Trunchiul este de lungime mijlocie, larg, destul de adânc şi aproape cilindric. Linia superioară a corpului este uşor convexă. Grebănul este plin şi bine conformat; spinarea şi şalele potrivit de lungi şi largi. Pieptul potrivit de larg, coastele bine arcuite şi flancurile pline, bine întinse. Crupa este potrivit de lungă, largă, uşor oblică şi bine îmbrăcată în musculatură. Şuncile sunt bine dezvoltate dar mai puţin descinse. Membrele sunt mijlocii ca lungime, suficient de puternice, animalele au o bună mobilitate. Abdomenul este ceva mai mare decât la alte rase, consecutiv alimentaţiei care cuprinde şi furaje suculente (sfeclă, cartofi, napi etc), şi prezintă pe partea inferioară 12 sfârcuri aşezate simetric.

Culoarea caracteristică rasei este neagră, cu brâu alb care înconjoară trunchiul în dreptul spetelor, cuprinzând şi membrele anterioare. Lăţimea brâului alb variază de la câţiva cm până la 30-40 cm. Trecerea de la brâul alb la culoarea neagră se face printr-o zonă fumurie, datorită pielii pigmentate şi părului nepigmentat, zonă caracteristică tuturor raselor negre cu brâu alb. La unele exemplare, culoarea albă se întâlneşte şi la extremităţile membrelor posterioare, rât şi vârful cozii, particularităţi de culoare preluate de la rasa Berk. Părul este suficient de bogat, neted sau uşor arcuit, cu lungimea medie de 4 cm şi de culoare caracteristică zonei pe care creşte. Brâul alb este dominant faţă de culoarea neagră şi roşie, şi este recesiv faţă de culoarea albă. Un număr redus de exemplare sunt de culoare complet neagră sau cu capul negru şi restul alb; acestea se exclud de la reproducţie.

Greutatea tineretului porcin
la diferite vârste
Vârsta Greutatea
La naştere 1,2 kg
1 lună 5,6 kg
2 luni 14 kg
6 luni 60-65 kg
1 an 125-135 kg

Prolificitatea rasei este bună, cu o medie de 9,5 purcei la o fătare, din care înţarcă cca. 8 purcei. Capacitatea de alăptare a scroafelor este bună, de cca. 38-42 kg. Longevitatea productivă este remarcabilă: 8-12 fătări/viaţă. Purceii au 14-15 kg la înţărcare, care se face la vârsta de 2 luni.

Precocitatea este mediocră. Tineretul porcin se introduce la reproducţie la vârsta de cca. 10-11 luni, ajungând la dezvoltarea completă de adult la vârsta de 3 ani. Sporul mediu zilnic de greutate realizat în perioada de îngrăşare este de 550-600 g, cu un consum specific ridicat, de 5-5,5 U.N. Tineretul se pretează şi la îngrăşarea timpurie pentru carne, cu o greutate la sacrificare de 90-110 kg, dar fiind o rasă mixtă cele mai bune rezultate se obţin la îngrăşarea până la greutatea de 140-160 kg, când rapotul carne:grăsime în carcasă este de 1,3-1,4 : 1.

Rasa Bazna este adaptată la condiţiile naturale de creştere din aria sa de răspândire. Este puţin pretenţioasă la condiţiile de întreţinere şi valorifică bine cele mai variate surse de hrană: păşune, rădăcinoase, cartofi, porumb, resturi menajere etc. Animalele sunt rezistente, putând fi crescute în sistem extensiv şi semiintensiv.

[modifică] Importanţa economică şi perspective de dezvoltare

Perspectivele rasei sunt limitate, fiind depăşite de perspectivele altor rase de carne, care au însuşiri productive superioare. Se va creşte în continuare în zonele în care s-a crescut şi până în prezent, şi unde este apreciat de localnici din cauza rezistenţei şi a calităţii cărnii şi slăninii, care este fermă. Se va menţine, de asemenea, pentru rezerva de gene.

[modifică] Vezi şi

* Mistreţ

[modifică] Bibliografie:

* Sas, E., Huţu I., Zootehnie -Îndrumător de Lucrări Practice, Ed. Eurostampa, Timişoara, 2004.

Uite informatii despre porc negru de strei:




Negru de Strei
De la Wikipedia, enciclopedia liberă
Salt la: Navigare, căutare

PORCUL NEGRU DE STREI
Negru de Strei
Cuprins
[ascunde]

* 1 Origine şi modul de formare
* 2 Aria de răspândire
* 3 Însuşiri morfo-productive
* 4 Importanţă şi perspective de dezvoltare
* 5 Bibliografie:

[modifică] Origine şi modul de formare

Porcul Negru de Strei este o populaţie de porcine românească ca şi porcul de Bazna, formată în depresiunea Haţegului de-a lungul râului Strei. Această populaţie s-a format începând din anul 1870 prin încrucişări nedirijate ale rasei locale Stocli cu rasele Mangaliţa, Cornwall, Berk. Este apreciat pentru rezistenţă organică şi rusticitate.

[modifică] Aria de răspândire

Porcul Negru de Strei este reprezentat de o populaţie redusă la un efectiv de 2000-3000 animale care cresc în depresiunea Haţegului (judeţul Hunedoara).
Negru de Strei

[modifică] Însuşiri morfo-productive

Condiţiile de mediu în care creşte porcul de Strei sunt destul de aspre; în aria sa de răspândire cultivându-se puţine cereale, astfel că în hrana porcinelor se utilizează în măsură apreciabilă păşunea naturală la care se adaugă deşeuri culinare şi puţine concentrate. Cu cca. trei luni înainte de sacrificare porcii se supun unei alimentaţii pentru finisare bazată îndeosebi pe porumb. Porcul Negru de Strei este de talie mijlocie spre mare cu corpul turtit lateral şi se încadrează în tipul de producţie mixt de carne şi grăsime. Capul este mijlociu spre mare, îngust, cu râtul lung şi cu profilul foarte uşor concav, aproape drept. Urechile sunt mari şi blegi (aplecate) asemănătoare cu ale rasei Marele Negru. Gâtul este de lungime mijlocie, îngust şi cu musculatura destul de redusă. Trunchiul este potrivit de lung dar cu lărgimea redusă fiind turtit lateral. Linia superioară a corpului este concavă. Pieptul este stâmt. Greabănul, spinarea, şalele şi crupa sunt înguste, slab îmbrăcate în musculatură. Abdomenul este puţin descins şi prezintă pe partea inferioară 10-12 sfârcuri. Membrele sunt lungi şi subţiri, dar rezistente asigurând o bună mobilitate a animalelor pe păşune. Părul este de culoare neagră, neted (ca la Cornwall) sau uşor ondulat (caracter moştenit de la Mangaliţa) unele exemplare putând avea extremităţile albe ca şi rasa Berk. Perimetrul toracic este de 122 cm; lungimea corpului de 132 cm. În ansamblu, porcul Negru de Strei se aseamănă cu rasa Cornwall, dar are talia mai mică, este mai puţin dezvoltat şi mai puţin precoce. Scroafele adulte cu greutatea corporală de 150-160 kg, iar vierii 180-190 kg. Animalele sunt rustice, rezistente şi valorifică bine păşunea, fapt pentru care s-au menţinut în zona de formare până în prezent. Carnea este de calitate, slănina este gustoasă. Este puţin pretenţios la hrană şi adăpostire. Prolificitatea scroafelor este de 8-9 purcei. Greutatea purceilor la naştere este de 1-1,2 kg, iar la înţărcare, la vârsta de opt săptămâni 12-14 kg/cap dovadă că scroafele au o capacitate de alăptare bună. Scroafele sunt bune mame şi slăbesc mult în timpul alăptării. Precocitatea este mediocră spre slabă; tineretul se montează pentru prima dată la 12 luni. Se pretează bine pentru îngrăşarea mixtă, tineretul peste greutatea de 50-60 kg (în perioada de îngrăşare propriu-zisă) poate realiza sporuri medii zilnice de 650 g, în condiţii de alimentaţie corespunzătoare.

[modifică] Importanţă şi perspective de dezvoltare

Având în vedere precocitatea slabă şi producţia mixtă, importanţa economică a acestei populaţii este localizată exclusiv la aria actuală de răspândire cu posibilităţi modeste de creştere. Fiind apreciat pentru rezistenţa şi rusticitatea sa, probabil, se va menţine ca rezervă de gene. Este recomandat a se continua ameliorarea acestei populaţii de porcine prin selecţie şi încrucişare cu rasa Cornwall în vederea îmbunătăţirii conformaţiei, precocităţii şi producţiei cantitative de carne.

[modifică] Bibliografie:

* Sas, E., Huţu I., Zootehnie -Îndrumător de Lucrări Practice, Ed. Eurostampa, Timişoara, 2004.
____________________________________________

Uite informatii despre perusi:



Peruşul (Melopsittacus
undulatus) este numele singurei specii din genul Melopsittacus, cate
face parte din familia psittacidae, familie ce include cele peste 300
de specii de papagali.

Frumuseţea decorativă a peruşului ondulat
şi repreducerea lui relativ uşoară au contribuit la succesul pe care
l-a atins această specie de păsări exotice. Statisticile spun că atât
în rândul amatorilor, cât şi printre crescătorii renumiţi care
participă la expoziţii, peruşul deţine recordul de răspândire.



Introducere

Originari
din Australia, peruşii au fost aduşi în Europa cu câteva sute de ani
mai târziu decât alte specii de papagali. La începutul secolului al
XIX-lea, perusii erau importaţi din Australia în număr imens, destinaţi
să fie vânduţi. Mult înainte ca Australia să interzică exportul de
peruşi, în Europa au apărut crescatori care s-au specializat în
reproducerea peruşilor. Au fost obţinute exemplare excentrice, mult
diferite de modelul original. Mutaţiile genetice au dus la obţinerea
unor specii cu penaj galben strălucitor, apoi la obţinerea unor
varietăţi albastre, albe, existând posibilitatea apariţiei unor culori
noi în viitor. Peruşii au cam 18 cm înălţime, şi cântăresc între 30 şi
40 de grame. Tipul sălbatic are penajul de culoare verde şi prezintă o
mască galbenă pe frunte şi pe faţă. Gâtul este împodobit cu un număr
variabil de pete negre, în timp ce penele obrajilor sunt colorate în
albastru violet. Ceafa şi aripile sunt brăzdate de linii negre şi
galbene, iar penajul cozii este verde-albastru. Zona cărnoasa din jurul
nărilor este albăstruie la masculi şi bej-maronie la femele. Picioarele
sunt de culoare maroniu-cenuşiu, iar ochii sunt căprui, într-o nuanţă
închisă, iar irisul alb-gălbui. Ciocul, de formă conică, este colorat
în sidefiu la pui şi în maroniu la adult.

Penajul puilor este
mai închis la culoare, brăzdat cu linii care pornesc de la gât şi ajung
până la cap. Peruşilor tineri le lipseşte cercul din jurul ochilor,
acesta conturându-se dupa ce ating vârsta de trei luni. Puii îşi
schimbă penele la vârsta de cinci luni, perioadă dupa care devine
dificilă aprecierea vârstei păsării. "Cântecul" peruşilor variază de la
ciripitul uşor, echivalentul unei simple "flecăreli", până la ţipatul
înspăimântat, prin care se ramarcă de la mari distanţe.

[modifică] Habitat

Colivii

Majoritatea
peruşilor sunt ţinuţi în colivii, dar este indicat să achiziţionaţi o
volieră. Este foarte important să-i asiguraţi peruşului suficient
spaţiu de zbor. Însa dacă nu aveţi spaţiu necesar, este foarte bine să
lăsaţi peruşul liber, prin cameră, macar o oră pe zi (nu trebuie lăsat
singur nicio clipă). Coliviile sunt de două feluri: cele găsite în
comerţ, folosite de posesorii obişnuiţi, şi cele folosite de
crescatori. O colivie "ideală" trebuie să fie rectangulară, să fie
cromată ( este mai usor de curăţat) şi partea de jos să fie acoperită.
Acest model de colivie se găseşte si în magazinele de specialiatate. O
dată achiziţionată o colivie, trebuie să procuraţi un suport pentru
hrană, o adăpătoare, beţele de suport şi jucării ( majoritatea
coliviilor sunt dotate cu aşa ceva). Colivia nu trebuie amplasată
direct în razele soarelui, dar nici în curent. De asemenea este indicat
ca seara , colivia să fie acoperită cu o pânză.


Voliere

Ansamblurile
de dimensiuni mari se numesc voliere, acestea având avantajul că permit
amplasarea mai multor cuiburi şi că pot fi ţinute în exterior.
Totodată, ele permit găzduirea unui număr mare de păsări. Materialele
în care acestea sunt disponibile sunt foarte variate, astfel că puteţi
alege între modele confecţionate din sârma cuprată sau din plasă sudată
ori împletită. Peruşii au tendinţa de a ciuguli lemnul, de aceea sunt
volierele din sârma plastificată. Volierele amplasate în exterior oferă
peruşilor cele mai bune condiţii de viată. Ele asigură un spaţiu
suficient de zbor, şi nu în ultimul rând se pot bucura de razele
soarelui sau de adierea vântului. Dacă vă hotarâţi să amplasaţi o
volieră în grădina dumneavoastră, trebuie să ştiţi câteva aspecte:

-există
peruşi care fac gălăgie şi în toiul nopţii, lucru supărător pentru
vecini; -existenţa prădătorilor naturali: şerpi , păsări de pradă,
chiar şi şobolani; -pozitionarea volierei (nu trebuie asezata sub
copaci sau in locuri joase); -aşezarea volierei direct pe pământ nu
este optimă; -voliera trebuie acoperită parţial sau total (indicate
sunt panourile de plastic) -o volieră trebuie să conţină diverse
jucării, fără de care peruşii s-ar plictisi

In concluzie, trebuie să ţineţi cont şi de aceste aspecte înainte de a muta peruşii într-o volieră exterioară.

[modifică] Nutriţia peruşilor

Nutriţia
reprezintă unul dintre cele mai importante aspecte, ce trebuie luate în
seamă pentru a putea asigura o îngrijire corespunzătoare peruşilor.
Cele mai multe boli ale pasărilor sunt puse pe seama unei diete
inadecvate. Apa este un element indispensabil vieţii şi nici un
organism nu poate trăi fără ea. Cantitatea de apă necesară peruşilor
variază în funcţie de tipul de hrană administrat. Lista seminţelor cu
care poate fi hrănit un peruş este destul de lungă, printre care cele
mai importante sunt meiul, cânepa sau ovăzul.

[modifică] Sănătatea peruşilor

Chiar
dacă pe proprietarii de peruşi nu-i încanta ideea că peruşii lor să se
îmbolnăvească, aceştia se pot îmbolnăvi grav. Există un număr mare de
boli, pe care peruşii le pot suferi. Cel mai important aspect este
acela că dacă peruşul tău este bolnav, trebuie să-l duci neapărat la
veterinar. Sistemul imunitar al unui peruş este foarte slab, şi chiar
cea mai inofensivă infecţie îl poate omorî. Ajutând peruşul imediat, îi
poate salva viaţa!. Proprietarii care deţin mai mulţi peruşi, ar trebui
să aibă cel puţin o colivie de recuperare, unde pasărea bolnavă poate
fi ţinută. Picioare reci/fierbinti

Cu ajutorul temperaturii
picioarelor, putem afla foarte uşor starea de sanatate a perusilor.
Masurarea temperaturii este foarte simplu de realizat, deoarece multor
perusi le place sa stea pe degetele sau pe mana proprietarului. Cele
mai bune rezultate sunt obtinute atunci cand pasarea este calma. Daca
pasarea este suparata sau tocmai a zburat prin incapere, inima ii bate
mai repede si temperatura picioarelor este mai mare ca de obicei. In
concluzie ar trebui sa incerci sa masori temperatura, numai cand
pasarea este relaxata si calma. Temparatura medie a corpului unui perus
este in jur de 41 °C (in partea de jos a corpului), iar temperatura
picioarelor este in jur de 39 °C. Incearca sa te obisnuiesti cu
temperatura unui perus sanatos, pentru ca in cazul in care perusul s-ar
imbolnavi, sa iti dai seama si sa-l duci la veterinar.

Picioare fierbinti temporar

Daca
picioarele sunt fierbinti, atunci temperatura perusului este mai mare
de 40 °C. Acum priveste cu atentie penajul pasarii. Penele perusului
sunt apropiate de corp? Pasarea isi tine aripile ca si cum ar sta pe un
ou ? Atunci perusului ii este foarte cald. Vara , acest comportament
este normal (este indicat sa-i asigurati o cadita cu apa ). O alta
varianta, ar fi aceea ca perusul sa fi suferit un atac de panica.
Picioare fierbinti pe o durata mai mare de timp


Daca
picioarele perusui raman fierbinti mai mult timp, cel mai probabil
motivul este o infectie la rinichi. Daca organismul pasarii nu este
vindecat , in totalitate, din urma infectiei, corpul acesteia se
supraincalzeste. Daca se intampla asa ceva, pasarea trebuie dusa
imediat la veterinar. Aceasta boala, daca nu este tratata la timp, este
mortala pentru pasare. Atentie! Perusii mai "dolofani", au picioarele
mai calde. In acest caz, picioarele calde, nu reprezinta un motiv de
alarmare.

Picioare reci temporar

Daca perusul are
picioarele reci, din cand in cand, acesta poate fi stresat. O alta
explicatie a picioarelor reci , poate fi aceea ca perusul sa fi facut
baie. Daca penajul pasarii, chiar si picioarele, sunt ude, temperatura
corpului este putin mai mica ca de obicei. In cateva minute,
temparatura ar trebui sa creasca la loc, deci nu aveti vreun motiv de
ingrijorare. Daca picioarele perusului sunt reci cateva minute, de mai
multe ori pe zi, poate fi un semn de boala ( disturbari ale sistemului
cardiovascular ). Este important sa duceti pasarea la veterinar, cand
apar astfel de simptome.

Picioare reci pe o durata mai mare de timp

Cand
picioarele perusului sunt reci, mereu, pasarea pare apatica, penele
sunt pufoase si doarme mai mult decat o face in genaral, aceasta
sufera, probabil, de o boala severa. In acest caz, este recomandat sa
duceti pasarea la veterinar. Notă: Acest articol a fost scris cu
aprobarea site-ului perushi.eu

[modifică] Legături externe

* Păsări Exotice
* Forum cu informaţii despre peruşi (animalutze.com)

Ei,mie-mi plac toate animalele,nu pot respinge.

sunt toate animalele sweet^^imi plac mai ales caii,pisicile,cainii

Buna!Sper ca nu ma vei respinge de pe forum ca alti useri si admini de pe alte forumuri.

noh,cei de aici(sau cel putin vreo 3 persoane de aici) nu suntem asa

care sunt acele persoane ?

pai...sa zicem
1.eu
2.andreea
3.tu,sarah
4.denisa
si cred ca mai sunt altii